Heliu


Distingem[1] o cameră cu foarte multe obiecte de mobilier: scaune, fotolii, rafturi înțesate cu obiecte a căror alăturare nu este numai neașteptată, dar și de neînțeles. Dacă am fi, măcar puțin, poetici, am putea concluziona (pe un ton melancolic) că această mică cetate este păzită de o armată de străjeri leneși și muți. Am putea continua spunând că – ah! – e chiar odaia în care Frumoasa Adormită a picat în ghearele celebrei vrăji acum mai multe sute de ani, iar salvatorul său a uitat să mai vină, sau a pierit – răpus de mirosul ca o mie de săgeți pe care străjerii  noștri îl eliberează cu fiecare sforăit.

E trecut de miezul nopții. Știm asta pentru că, dacă ne-am lungi în patul opus ferestrei, ne-am ține capetele așezate pe mâinile încrucișate la ceafă ca și cum ne-am pregăti să contemplăm nemurirea (în fața unui pluton de execuție) – atunci am vedea cum, printre cele două draperii soioase, câteva raze de lună îndrăznesc să ni se alăture în vizita noastră indiscretă. În lumina razelor de lună, milioane de particule de praf dansează lent, suav – de parcă au uitat cât de sălbatic tropăiau, odată, de mult, când o chestie subatomică a explodat – mama lor. În fine, chestia aia subatomică e și mama noastră. Mama primordială, din care ne-am întrupat toți: particule de praf, draperii și oameni.

Căutăm cu privirile locul din pat unde razele de lună se opresc. Descoperim un nas. De om. Chicotim – oare ce-ar fi să găsim numai un nas? Parcă am văzut un film cu un băiețel care găsea o ureche pe un câmp. În dreptul nărilor – largi precum intrarea în Iad – particulele de praf se învârt în spirale, fericite ca niște țânci pe toboganul cu apă de la ștrand. După toate standardele noastre, considerăm că nasul este neobișnuit de mare. Asta în cazul în care nu i-ar aparține unui gigant.

Gândurile și deducțiile ne sunt întrerupte de soneria demodată – dar insistentă – a unui telefon fix. De sub un maldăr de haine, aparatul părea nervos. Probabil pentru că merita de multă vreme să fie dus la un azil sau la un muzeu,  unde n-ar fi trebuit să-și zdruncine măruntaiele slăbite de fiecare dată când  un lunatic are chef de vorbă. Ar fi stat, mândru, sub o foiță de sticlă menită să îl ferească de toate degetele nesuferite din lume, mai puțin de ale duduii trecute care l-ar fi șters de praf, din când în când.  Nasul se trezește brusc și, cu o forță inimaginabilă, smulge din pat individul osos și aproape chel de care este  prins. Aproape chelul aprinde, năuc, lampa de pe lada patului.

Nu ne e teamă că ne va observa. Știm că nu suntem ușor de detectat, chiar în miezul zilei, darămite la lumina chioara a unui bec de 20 de watti.

– Alo? Mama? Ce s-a mai întâmplat?

– Nu e nicio mama, Petrache!

– Atunci cine e?

– N-are rost să îți spun acum. Nu ești pregătit! Te-am sunat să te sinucizi în locul meu.

E plină lumea de smintiți, îți spuse Petrache cu voce tare, în timp ce punea receptorul la loc în furcă. Din galenă răzbatu, însă, vocea cu un discret accent moldovenesc:

– Nu închide, Petrache! Oricum te sun și mâine.

Cheliosul ridică doi umeri în sus și își aprinse chiștocul pe care îl lăsase intenționat în scrumiera de lângă pat, pentru a trage un fum-două dacă s-ar fi trezit timpul nopții. Lateralele nasului imens păreau acum de consistența draperiilor soioase. Nu ne-am abținut și am suflat, să vedem dacă flutură precum draperiile soioase. Am fost dezamăgiți: nu fluturau.

… continuarea in viitorul volum de proza scurta.

[1] E mai bine pentru toată lumea să nu întrebăm cine sunt ei, cei care ne spun povestea. Autoarea se declară mulțumită că au consimțit să grăiască.

Fluor


M-am suprins astăzi contemplând cu nedumerire raftul de igienă dentară din supermarket. Am pierdut mult mai mult timp decât prevăzusem în planificarea zilnică, strivit de neputința de a alege între pasta de dinți pentru gingii sensibile și cea fără fluor. Nu-mi place când planificarea mi se dă în felul acesta peste cap – eu sunt un vrăjitor al timpului. Îl îndoi, îl supun, îl domin. De ciudă, când toate îmi ies strună, el se ascunde, schelălăind, sub pat cu o mutră parcă spoită cu neprihănirea tuturor sfintelor. Dar eu nu mă las dus de nas – știu că, de fapt, când nu sunt atent, se gândește cum și când să mă ucidă. Așadar, dacă era vorba despre orice alt dubiu de supermarket, cu consecințe mai puțin drastice, poate că ar fi fost mai simplu să aleg sau să îmi amân decizia și să arunc cele două produse în  coș. Atunci aș fi avut luxul să le testez, urmărind atent modul în care folosirea lor îmi afectează bioritmul și eficiența personală.

Oare pasta fără fluor e bună și pentru gingiile sensibile? Gingiile mele sunt foarte sensibile – uneori sângerează din senin, când îmi amintesc – de exemplu – de periuțele de dinți de pe vremea comunismului, cu perii lor de porc. Porcul e clar că nu are pic de sensibilitate – nu s-ar mai numi porc, ci altfel – libelulă, probabil. Eu sunt un tip sensibil, în general. Mă  mișcă toate nedreptățile lumii, chiar și cele pe care cei mulți nu le observă.

Cu sau fără fluor? Aceasta fuse, azi, întrebarea. În fața sanctuarului Zânei Măseluță eu alegeam între dentistul bătrân (care mi-a pus prima plombă când aveam câțiva anișori și mi-a călăuzit primii pași spre curățenia interioară) și mentorul meu spiritual. Lucrez de câțiva ani buni să îmi vindec chakrele și să îmi deschid al treilea ochi. Iluminarea este în sine un sens zdravăn pe care poți să i-l dai vieții. Adică e ca un munte înalt de pe care poți să-i vezi pe toți mici și de unde îți devine clar care este următorul pas. Cel mai des urmează un nou munte, care nu se vedea prea bine din cauza primului. De fapt, așa spune mentorul meu – că eu găsesc că e frumos și la poalele munților.  Tot el spune că exact perplexitatea mea în fața frumuseților lumii este cea care mă ține pe loc în călătoria mea spirituală, unde ar trebui să accept dematerializarea și unificarea cu Absolutul. Recunosc că (încă) îmi este teamă să devin una cu frumusețea universală nesfârșită, pe care nu aș mai putea să o admir fără să fiu vanitos și absorbit de mine însumi. Probabil că încă nu înțeleg eu toate dedesubturile, dar totul e bine atâta vreme cât pot să apăs timpul cu piciorul pe cap și să îi ordon să facă flotări.

continuarea în viitorul volum de proză scurtă

Farsă


Acest rând este doar începutul unui poem banal, pentru unii
Fără scop, simplu ca o mână de copil (murdară) infiptă într-o pâine caldă
Rămâi aici, cititorule - și nu  te teme: nu te voi delecta cu nicio tresărire 
de frază

Care să îți întoarcă vreo sinapsă singuratică din drumul ei.
Știți, desigur, acele sinapse care se aprind în mijlocul câte unei întrebări 
care nu are de a face cu...

Despre ce vorbeam?

Ah! Acesta este un poem care vrea să demonstreze cât de temeinic și luminos 
am înțeles eu lumea,
Cum am smuls crâmpeie de sens din viețile (ne)însemnate ale celorlalte 
creații divine
Blagoslovite să existe înainte, acum și după ce nu o să mai știu să fiu
(Ca și cum lumea ar avea sens fără mine) 

Află, cititorule, că intenționat spun că fraza mea e simplă
E important - ca să îmi poți îngurgita ideea fără să te doară - să te fac 
sa te simți mic
(Da, ca atunci când tu erai cât un nod și tatăl tau era înalt până la stele)
Neînsemnat și pierdut în fața măreției mele care împletește idei haute couture
Într-un melanj neașteptat de mătase chinezeasca și folie cu bule.

Nu-i așa că acum ești mai înțelept și-mi vei duce vorba mai departe?

 

Gata, l-am inceput! Romanul! :)


Începe așa… Restul, când il public. 🙂

 

Capitolul I

La ce poți să te gândești când privești apa stătută, cu nume de lac, dintr-un parc, aproape de miezul nopții? Repede, inventează ceva!

Lac din parc – sună ca o mică poezie! Să notăm asta în carnețelul cu idei – sigur iese o capodoperă, într-o zi. Ce mai avem noi în carnețel? Stuf in zăduf, balerină ca o lumină, universal ca un cristal. Sună bine!

Hei, trebuia să inventezi ceva! Dacă vorbește cu tine, ce îi spui?

– Bună seara, domnișoară! Ce faceți singură, în parc, la asemenea oră?

Pe Aghiuță! O întrebase! Atunci când ești plin de gânduri, ai voie să nu auzi de prima dată! Aș putea să îmi mențin privirea pe frunza aia descompusă din lac. Ar fi un subiect bun de conversație – cum suntem noi, toți, niște frunze căzute dintr-un copac ceresc și plutim, impartașindu-ne – împreună cu toți ceilalți foști divini – putrefacția cu supa primordială care ne cheamă la marasm și imponderabilitate. Doamne, ce imagini sunt în stare să creez!

Dacă pleacă? N-are cum să plece – e clar că i-am dat deja impresia că sunt în pragul prăpastiei abisale. Prapastie abisală nu e bine. Dar cum să fie prăpastia? Așa, cu niște colți de piatră care să mă sfâșie nemilos dacă pic în ea. Clar – prăpastia trebuie să fie ca un animal sălbatic, flămând și, dacă pe fundul prăpastiei ar fi și un lac, precum ăsta (dar mult mai curat) ar putea să aibă și ochii aglutinați, care să semnifice nu numai că îi e foame, dar și că îi face plăcere să ucidă. Ce chestie – abisal rimează și cu cerebral. Mintea este un abis, e drept – însă un cerebral e cam greu să fie abisal, îmbrățișarea propriului abis e o treabă unde logica nu are ce să caute. Oare cerebralul evită abisul și merge pe marginea lui, ca un saltimbanc, sau chiar nu știe că e acolo? Sau a fost deja acolo și a avut nebănuita forță să se ridice și, cu mâinile goale, să îl parcurgă în sens invers? Să notez și asta, pentru următoarea disecție, dacă o să mă mai preocupe până atunci.

– Domnișoară, aveți nevoie de ajutor?

E bine, e bine – a înțeles ideea. Trebuie să reacționez, că, de obicei, la a treia strigare se evaporă. Cum se evaporă? N-am timp de metafore.

Pe ultimul l-a pierdut înainte de a treia strigare, când, pe treptele spitalului a apărut cucoana aia cu un copil nesuferit de mână. Avusese febră, micul idiot. Sigur pentru copil stătea cu ea, vaca! Probabil îi scosese ochii deja, de nu mai putea să vadă ce șansă la speranță nemuritoare pierduse. Boul!

A chemat un paznic să vadă ce e cu fata care tremura de frig, în rochie de seară, în fața Spitalului de Urgență. A fost penibil să îi explice paznicului că dorise să îi facă o surpriză iubitului ei, medic rezident, dar era – probabil – într-o operație mai complicată. Da, era foarte dedicat meseriei lui și îi adusese un sandviș, că uita mereu să mănânce. De fapt, adevărul e că profita să îi aducă un sandviș, pentru că avea foarte rar ocazia asta – el încă stătea cu mama lui, puternică și bolnavă, care gătea cele mai dumnezeiești chiftele, scovergi, borșuri, colțunași, fripturi – cunoaștem genul.

O dată, când era mic, mama supremă a leșinat când puștiul de atunci a luat doar locul doi la concursul de pian, faza județeană. Își dorea atât de mult să ajungă, din nou, în Capitală! Pentru câteva minute, foarte îngrijoratele mame ale celorlalți copii s-au bulucit în jurul ei, strigând Faceți loc, trebuie să aibă aer, lăsati-mă să trec să îi deschei nasturele de la gât și să îi desfac cureaua! Înmărmurit, Doi, cum avea să îl strige – de atunci – mă-sa, când îl alinta, simțea cum cascade de transpirație rece se năpustesc din pumnișorii lui încleștați pe diplomă și cupă,  dizolvându-le într-un univers paralel, în care mama nu murise de supărare că tezăurașul ei fusese depunctat pentru interpretare. Tehnica lui era impecabilă, dar locul I avea inimi în loc de degete. El avea numai o inimă, iar pe asta o ținea maică-sa într-o vitrină în care nu mai avea loc și altceva (Atât de mare inimă ai, puiule! Am făcut vitrina pe comandă!) și o ștergea mereu de praf. Când veneau copiii în vizită, le-o arăta și ei faceau ochi mari, probabil de invidie că mamele lor nu și-au rupt de la gură să comande o așa vitrină. În fine, atunci el a hotărât să devină medic.

– Așa e cu baieții care cresc fără tată, grăi atotcunoscător paznicul, a cărui țigară fără filtru uitase să respire. Scrumul de un lat de deget rămase agățat ca o întrebare de chiștocul minuscul ce avea să devină soldat de asfalt, când mirarea se va fi dus.

– Vai, așa am crezut și eu – că nu are tată. Dar avea! L-au descoperit când am fost în vizită la ei. Au adus fotoliul din balcon, special pentru mine. Și era acolo, chiar i-a ajutat să îl care.

Probabil că trebuia să reziste tentației și să nu aducă tatăl în discuție într-un mod atât de improbabil și absurd. Chiar crezuse că l-a pierdut la povestea cu inima și vitrina. Dar paznicul fie păru că nu observă, fie stătuse și el mult timp într-un fotoliu, pe un balcon. Sau se pregătea și el să cheme specialiștii, ca bărbatul ala frumos, cu barbă, care o crezuse nebună.

În timp ce turuia, uitase de bou și de vacă și începuse să se uite cu ingrijorare spre grupul de medici ieșiți la tigară. Era i-m-p-o-s-i-b-i-l ca povestea ei că nu aibă un grăunte de adevăr.

Fii MAI bun și nu numa’ de Crăciun!


Atât s-a vorbit despre biserici si spitale, încât nu o să insist prea mult asupra lor. Da, cred ca bisericile alea mari și somptuoase pot avea un scop ȘI mai nobil în timpul săptămânii, măcar. De exemplu, să fie luminate frumos și să își poată face lecțiile acolo copiii pentru care părinții nu au bani să îi trimită la after school. O fi absurd ce propun, dar să presupunem că nu ar încerca nimeni să le bage idei preconcepute în cap… Dar, am zis că nu insist pe asta…

Mi-aș dori ca cei 70.000 de ieri (minus diversioniștii) să uite că există mall-uri și hypermarketuri. Se poate, cu un efort poate mai mic decât cel de a sta la coadă câte două ore. Eu, de ceva ani, prefer să merg în piață și să schimb câte o vorbă cu câte o chivuță bătrână care mă laudă că pun conserve și că sunt frumoasă foc (la vârsta mea, orice compliment e binevenit).

Cumva, cu fiecare vrăbioară (îmi cer scuze, nu sunt vegetariană)  pe care o cumpăr, mă gândesc că ajut să prospere magazinul doamnei drăguțe de la măcelarie (și al soțului ei –  taciturn –  care tranșează carcase cum fac eu sume in Excel). Au un băiat – mare de acum. Îi mai ajută și el.

Poate ca pare fără nicio legătură cu pomul de iarnă ceea ce spun. Dar fac legătura imediat, doar vin sărbătorile, cu traficul lor infernal (cu frigiderele pline – pe motiv de nervi), cu rafturi de magazine golite întru sarmale fără de sfârșit, salata de bef* fără carne (*drept de autor Eugen P.), cârnaț, artificii, petarde, ceva frumos pentru nașu’ și ăla mic al lor (oare ce să le luăm ca au de toate?!!).

Și să nu uităm de tradiționalul miros de copil de brad, care plânge, împodobit, de dorul pădurii ce ar fi putut dă devină.

Oare reușim să fim mai înțelepți anul ăsta? Noi, ăștia care vrem schimbare și care ne dorim pentru copiii noștri să țină privirea sus când spun că sunt din România.

Sunt mii de tineri artiști care nu reușesc să se afirme – cumpărăm un tabloaș cu ceva frumos sau un bust ecvestru frumos pentru nașu’? Se poate aranja și să se asorteze cu mobila din sufragerie, dacă e musai și altfel nu primește… Poate chiar cumpărăm un album de muzică satanistă, în loc să o dăm jos de pe net.

Putem să inventăm brăduți din deșeuri și să plantăm un brăduț undeva, departe de oamenii răi?

Și, vă rog frumos – hai să nu mai fim buni numai de Crăciun, Paște și Revelion. Hai să nu ne mai năpustim cu sucuri ți oale aburinde la căminele de batrâni și să plecăm, împăcați, acasă. Credeți-mă că nu asta își doresc! Dați un telefon înainte și aflați ce le trebuie.  Poate fire de croșetat, jocuri de șah, șosete groase, aparate auditive… Dar, haideți să nu ne mai treacă bunătatea numai prin stomac…

Eu cred că putem…

Dacă reușim, mai mulți, să nu mai hrănim mafia de mall, oare o să reapară mici magazine la parterul blocurilor, în loc de bănci, farmacii și săli de pariuri și păcănele? Poate chiar buticul TĂU cochet, la care ai tot visat.

De unde începem?


Dragilor, cum să facem să nu intrăm, iarăsi, orbiți, în vane vânători de vrăjitoare?

26 de ani mai târziu tot nu știm cine a tras in noi, dar ne-am canalizat – inocenți – energiile în ură si sete de răzbunare – mocirlă sufletească in care am bâjbâit – în căutarea dreptății, în timp ce alții își cârpeau o Românie numai a lor.

Dreptatea a devenit relativă, încurcată in ițe „kafkaice” Cumva reușim să ne năpustim pe drumuri înguste, desfundate, infundate și ne întoarcem, năuci, mereu de unde am plecat – spre o noua luminiță care pare ca strălucește la un capăt de tunel.

In beznă, am cumparat blugi turcești, in timp ce razboaiele de țesut icneau și apoi tăceau. Cine a tras în noi ?

Ne-am deschis consignații și buticuri unde parizerul e de-ăla care pe care nu se pun muștele și nu se strică nici dacă îl lași în soare. Tehnologie americană ! Cine a tras în noi ?

Ne-am angajat în multinaționale, mândri că străinii de plătesc atât de bine să ne punem creierele și sufletul în slujba lor, în timp ce părinții noștri se lăudau cu noi la vecini că avem laptop și bonuri de masă. Cine a tras în noi ?

Buticarul și-a mai luat un apartament, iar copiii lui au aflat că școala e un concept perimat. Ce nevoie ai de poezie, când toată aritmetica de care ai nevoie în viață ți se oferă ca pe tavă dintr-un calculator de buzunar chinezesc? Cine a tras în noi ?

Cu salariile plătite de străini, am plecat să vedem lumea – hai in Antalya, hai în Creta, hai în Tenerife. Ce să căutăm la noi la mare? Servicii de toată jena, manele și gherțoi?

Vecinul buticarului a plecat și el să vadă lumea – Italia, Spania, Germania, Anglia aveau rafturile și buzunarele prea pline. Suntem haiduci, sau nu mai suntem?

Am ieșit la cină cu sahibii și le-am declarat, jenați, că ăia care fură nu sunt români, sunt rromi – altă treabă ! Și ne-am bucurat, ca niște copii, când sahibii, maharajahii, sultanii, țarii, împărații ne-au încredințat o părticică din buzunarele lor mai mari decât casele din Strehaia. Au adus business, au facut lohn, au deschis franciză și ne-au învățat că e bine, pentru că se crează locuri de muncă. Ei au plecat liniștiți acasă, comandând proactiv, niște buzunare și mai mari. Cine a tras în noi ?

Ne-am disociat, jenați, de subuniversurile și subculturile care se descurcau în ritmuri tribale. Să fie la ele acolo ! Și așa n-am cum să îi educ și dreptatea se va face singură – vezi-ți, mamă, de treaba ta! Noi trebuie să aflăm cine a tras în noi !

N-am intrat în politică, pentru că știm din moși strămoși că, până la Dumnezeu ne mănâncă sfinții. Să-i arză focul dreptății și pe ăștia!

Măcar acum suntem liberi să spunem ce avem de spus! Doar că, in cacofonia de jalbe, nu se mai aud voci distrincte, ci un văicărit general de bocitoare profesioniste.

Cine să ne audă ? Urechile pe care le-am lăsat să se descurce? Cine să ne înțeleagă? Copiii vecinului buticarului care înțeleg altceva prin muncă și răsplată decât noi?

Dar, oare, noi am ascultat sau ne-am întors urechile spre plajele din Thassos?

Suntem vinovați fără vină?

Confundăm resemnarea cu altceva – nu am aflat ce. Dar am impresia că ne manifestăm tot prin victimizare. Prin asta ne cerem salvatori, care mereu nu întârzie să apară, comandând pe furiș un buzunar mai mare…

Și la nunta mea, va cădea o stea…

Spuneam, zilele trecute, că pe mine mă inspăimântă trendul lui ”Destinul tău depinde numai de tine”. E un altfel de divide et impera – ne focalizează pe scopuri individuale, în timp ce suntem, by design, un animal colectiv. Trăim, totuși, ca pustinicii, în chiliile noastre cu televizoare mari deschise spre tainele lumii…

Mă întristează eternul haz de necaz cu care tratăm orice problemă de care ne lovim. Chiar când nu sunt victime directe, participăm fără să ne dăm seama la cârpirea României.

Putem continua la nesfârșit să disecăm întrebări, să căutăm să cadă capete… Dar eu cred că nu mai știm ce trebuie să facem, în fiecare zi, pentru a ne ajuta unul pe altul. Iar modelele pe care am putea să le urmăm apar numai când e prea târziu să mai putem face haz de necaz.

Bunul simț e discret și nu mai e contagios – s-au imunizat prea multi! Cum ar trebui să arate bunul simț când nu mai are șanse în fața șmenului?

Nu mi-e rușine să spun: nu știu ce am de făcut! Nu știu ce mai înseamnă să fii un bun cetățean ! De unde învăț? Cum îi învăț și pe alții?

Dar mi-e rușine să spun ceea ce cred eu că fac bine, pentru că (self fulfilling prophecy ahead) nu sunt pregătită să înfunt hazul de necaz, părerologia, acuzații fel de fel.

E, oare, atât de greu să ne acceptăm așa cum suntem – proști, deștepți – dar să ne deschidem mințile unii altora?

E o distanță prea mare între ceea ce credem că facem bine și ceea ce ar trebui să facem! Continuăm să ne punem întrebări greșite, deși știm că definirea problemei reprezintă 50% din soluție.

Mai contează chiar atât de mult cine a tras în noi, sau e mai important ceea ce avem de făcut să nu mai tragă alții?